Povestea pământului

durian seed, durian, germinate, ripe, seed, tropical, nature, fruit, plant, growing, seedling, grow, burgeon, agriculture, seed, seedling, seedling, seedling, seedling, seedling

Mugur Pop de la Asociația Descoperă Natura este inginer horticultor și crescător de cai și mai este făcătorul de minuni de la Școala lui Gerula, locul acela unde copiii pot merge în vacanțe în tabere de zi unde învață despre cum e să fii liber.

 Pentru că tot ce face Mugur pleacă de la ideea de a ”crește copaci vânjoși într-o țară secătuită”, a trimis cu generozitate câteva articole pentru proiectul Educația ecologică în prim-plan: Povestea pământului, Povestea plantelor și Povestea seminței îndrăgostite de pământ.

A fost odată într-o zi când Pământul s-a făcut mare și frumos și și-a despărțit uscatul de ape. Era cu multe sute de milioane de ani în urmă. Soarele îmbrățișa cu multă căldură Pământul, iar sub razele lui, împreună cu substanțele hrănitoare din sol și cu apa, au apărut primele forme de viață.

Viața a apărut foarte încet, căci timpul la scară cosmică este foarte generos. La sfârșitul perioadei numite Precambrian (care a durat de la formarea Pământului, acum aproximativ 5.400 de milioane de ani, până la începutul Cambrianului, acum 542 de milioane de ani) au început să apară primele forme vegetale.

Precambrianul cuprinde 87% din timpul geologic. Numele lui vine de la faptul că precede era Cambrian, Cambria fiind numele latin dat Țării Galilor, unde au fost studiate prima dată roci de această vârstă de către Adam Sedwick, în 1830.

Cambrianul este prima perioadă în care se găsesc resturi fosilizate ale unor organisme multicelulare mai complexe decât bureții. În această perioadă, au apărut aproximativ 50 de grupe majore și diferite de organisme, inclusiv forme incipiente (un fel de modele pentru animalele de astăzi). Acest fenomen este numit explozia cambriană.

Pe Pământ, solul, apa și Soarele au creat condiții ca lumea verde să se nască, plantele învățând să își producă energia cu ajutorul luminii și a nutrienților din sol prin FOTOSINTEZĂ.

Algele albastre au fost pionierii vieții, reușind să trăiască chiar și pe soluri neprimitoare cum ar fi lava recent solidificată și relativ răcită. Au urmat apoi lichenii și ferigile. Uneori ferigile formau adevărate păduri cu înălțimi comparabile cu blocurile de zece etaje.

Organismele au evoluat de la unicelulare la pluricelulare (alge, ciuperci, mușchi), apoi au apărut lichenii (briofite), ferigile (pteridofite) și apoi plantele superioare cu flori și semințe, fără fruct (gimnosperme) sau cu flori și semințele prinse într-un fruct (angiosperme).

Povestea plantelor

În povestea noastră vom vorbi mai mult despre plantele superioare. Și mai ales de modul în care semințele acestora, întâlnind solul hrănitor, fac să crescă plante asemănătoare celor din care provin, reluând un nou ciclu de viață.

Angiospermele sunt plantele superioare cele mai evoluate. Prin complexitatea lor, și-au creat organe vegetative sau de nutriție și organe de reproducere, ca rezultat al unui proces îndelungat de dezvoltare în condițiile mediului de viață terestră. Angiospermele au ca organe vegetative rădăcina, tulpina și frunzele, care asigură nutriția plantei.

Rădăcina fixează planta în pământ, de unde absoarbe apa cu substanțe hrănitoare sau seva brută, ce se ridică prin vasele lemnoase ale tulpinii până la țesuturile frunzelor.

În frunze au loc reacții chimice complexe în procesul fotosintezei; din ele rezultă substanțe organice, care prin seva elaborată se răspândesc și hrănesc întreaga plantă.

Organele de reproducere sunt florile.

În acest fel, viața unei plante superioare se desfășoară într-un ciclu biologic care începe cu germinația seminței și se termină cu formarea de semințe noi, începutul vieții plantelor viitoare.

Sămânța la plantele superioare provine din transformarea ovulului după ce a avut loc fecundarea. Ea poate fi închisă în fruct, la angiosperme, și neînchisă în fruct, la gimnosperme.

Plantele care produc sămânță în ciclul lor de dezvoltare poartă numele de spermatofite.

Forma și mărimea seminței variază de la o plantă la alta și constituie uneori caracter de specie.

Morfologia seminței

Forma și mărimea seminței variază de la o plantă la alta și constituie uneori caracter de specie.

De exemplu:

  • La muștar sămânța este aproape sferică și are un diametru de aproximativ 1 mm.
  • La in este ceva mai mare și are forma alungită, turtită.
  • La fasole și la ricin sămânța este reniformă (în formă de rinichi).
  • La mazăre semințele sunt aproape sferice și au un diametru de aproximativ 0,5 cm.

Dacă forma seminței este un caracter de specie, mărimea acesteia depinde atât de factorii de mediu din anul în care s-a format sămânța, cât și de lucrările agricole aplicate pentru obținerea ei. Mai depinde și de numărul semințelor pe care le conține fructul.

De exemplu:

  • La orhidee semințele se află în număr mare în fruct, iar dimensiunea lor este extrem de mică. De aceea orhideele se mai numesc și microsperme (micros = mic, sperma = sămânță).
  • În schimb, la unii palmieri, cum este cel de cocos, sămânța poate ajunge până la 8 kg.
  • La alte plante, cum sunt gramineele (cerealele) în fruct se află o singură sămânță (monosperme).

Anatomia seminței

O sămânță tipică este alcătuită din embrion și tegument seminal.

Embrionul provine din diviziunea oului care, după fecundație, se divide în două celule suprapuse: una în imediata apropiere a micropilului (figură) și alta în continuarea acesteia.

Prima celulă va da naștere, prin diviziuni repetate, așa-numitului suspensor.

A doua celulă suferă două diviziuni succesive rezultând 4 celule care se divid din nou și rezultă un octant (opt celule) în care primele 4 celule sunt situate central, iar celelalte le acoperă. Aceste celule continuă să se dividă formând un masiv celular numit proembrion. Acesta reprezintă primul stadiu al embrionului propriu-zis.

În cazul dicotiledonatelor (plante care la răsărire prezintă două frunze false provenite din cele două cotiledoane), la extremitatea proembrionului începe să se diferențieze un șanț care împarte suprafața acestuia în două proeminențe simetrice ce constituie punctul de plecare în geneza celor două cotiledoane.

În cazul monocotiledonatelor (plante care la răsărire prezintă o singură frunză falsă provenitădin unul dintre cotiledoane), cele două proeminențe nu se dezvoltă simetric, una se va dezvolta mai mult, iar cealaltă va rămâne nedezvoltată. În acest caz embrionul va prezenta un singur cotiledon.

Există cazuri în care apar mai multe cotiledoane, de exemplu la gimnosperme (10-15 cotiledoane). Putem spune că în evoluția embrionului la plante, avem tranziția de la mai multe cotiledoane la două și apoi la unul.

În cazul dicotiledonatelor, între cele două proeminențe se diferențiază un masiv de celule, care constituie punctul de plecare în geneza mugurașului (sau a gemulei), între cotiledoane și muguraș formându-se axa epicotilă a embrionului care se continuă sub cotiledoane cu axa hipocotilă, iar în continuarea acesteia va lua naștere radicula embrionului.

Endospermul

Provine din diviziunea celulei ce s-a format în urma fecundări nucleului secundar al sacului embrionar cu unul din nucleii spermatici. Această celulă numită zigot accesoriu suferă o diviziune în urma căreia se formează două celule care își continuă diviziunea. În urma acestor diviziuni se formeaza mai mulți nuclei în jurul cărora nu se formează membrane de separație. Nucleii se dispun în toată masa sacului embrionar care crește în volum. Aspectul conținutului sacului embrionar în acest stadiu este lăptos, bogat în substanțe de rezervă (hidrați de carbon, proteine, grăsimi). Acesta reprezintă o stare tranzitorie către endospermul definitiv, ușor de recunoscut la graminee, unde constituie așa numita fază de ”bob în lapte”

Cu timpul nucleii endospermului lăptos formează membrane de separație care avansează de la periferie spre centrul sacului embrionar, diferențiind structura celulară a endospermului care primește o consistență cornoasă.

Sunt unele plante la care endospermul păstrează parțial aspectul lăptos, cum e cazul nucilor de cocos, la care porțiunea central a endospermului este lăptoasă, constituind laptele de cocos, în timp ce porțiunea periferică este solidă.

În funcție de materiile de rezervă care se stochează în sămânță, avem:

  • semnițe cu endosperm oleaginous (semințe de in, cânepă, floarea-soarelui, dovleac etc.)
  • semințe cu endosperm amidonos în care se acumulează amidonul (semințele de cereale)
  • semințe cu endosperm cornos în care se acumulează hemiceluloza (semințe de curmal).

 Tegumentul seminal

Provine din transformarea integumentelor ovulului. Este alcătui, de obicei, din două zone diferențiate:

  • o zonă externă, sclerificată, rezistentă, care se numește testa
  • o zonă internă, moale, celulozică, numită tegmen.

Testa este formată din două tipuri de celule, unele superficiale, palisadice, și cu lumenul foarte îngust și altele profunde, ca niște mosorele, cu lumen de asemenea îngust.

Tegmenul este, la rândul său, format din două zone de celule al căror număr variază, membrana celulară a acestora fiind subțire, celulozică.

Acum, după ce am înțeles anatomia seminței, putem trece la povestea de dragoste dintre sămânță și pământ.

Povestea seminței îndrăgostite de pământ

Așa cum am spus, după polenizare și fecundare se dezvoltă fructele cu semințele. Ajunse în pământ, semințele germinează. Când sămânța întâlnește pământul o adevărată poveste de dragoste începe.

Sămânța se deshidratează și poate rezista mai mulți ani încetinindu-și procesele biologice. În stare latentă semințele pot suporta, în condiții de uscăciune, condiții grele de viață.

Germinația are loc sub acțiunea unor factori interni (maturitatea seminței, puterea de germinare, materiile de rezervă din semințe, starea de sănătate, integritatea și puritatea seminței) sau externi (apa, aerul, temperatura). Solul și lumina nu sunt indispensabile deoarece există semințe care pot germina în lipsa lor. Solul însă are un rol indirect, prin substanțele stimulatoare ale geminației și prin protecția seminței.

Totalitatea proceselor calitative și cantitative care determină trecerea de la viața latentă a seminței la viața activă și care are ca rezultat dezvoltarea unei plante noi, constituie germinația.

Factorii interni care determină germinația:

  • Maturitatea seminței. Embrionul trebuie să fie complet dezvoltat, iar unele semințe au nevoie de un timp mai indelungat pentru a atinge dezvoltarea completă a embrionului. Fără dezvoltarea deplină a acestuia nu avem germinație.
  • Puterea germinativă. Nu se păstrează un timp nelimitat. Semințele cu endosperm făinos își păstrează puterea de germinare mai mult timp decât cele cu endosper oleaginos. Puterea germinativă se determină în laborator prin punerea la germinat în nisip umectat a mai multor loturi de câte 100 de semințe. Prin calcularea mediei aritmetice a semințelor germinate obținem puterea germinativă a semințelor respective. O bună putere de germinare la cereal, spre exemplu, este de 99-100%.
  • Materiile de rezervă din sămânță. Până la dezvoltarea noii plante, embrionul duce o viață heterotrofă, adică se hrănește cu substanțele acumulate în sămânță. Existența embrionului depinde de cantitatea substanțelor nutritive care îi stau la dispoziție.

Dintre factorii externi amintim:

  • Apa. Are un rol mecanic de îmbibare a seminței, mărind volumul acesteia și determinând tegumentul seminal să crape și să facă loc embrionului. Are însă și un rol fiziologic de activare a enzimelor care, acționând asupra substanțelor de rezervă, le desface în fragmente mai mici, făcându-le accesibile nutriției plantulei în dezvoltare. Astfel un anumit grad de umiditate în sol este indispensabil germinării semințelor.
  • Aerul. Este necesar datorită oxigenului pe care îl conține, deoarece, în fenomenul de germinație sunt activate procesele oxidative, deci și respirația.
  • Temperatura. Este de asemenea importantă, semințele diferitelor plante având nevoie de diferite temperaturi, în funcție de locul de origine. Temperatura prezintă un prag minim la care începe germinația, un prag optim la care germinația are loc cel mai intens și un prag maxim peste care germinația nu mai are loc.

În ce privește morfologia germinației, după îmbibarea cu apă a seminței și crăparea tegumentului, primul organ care iese afară din sămânță este radicula, care urmând gravitația (geotropism pozitiv) se afundă în sol. După radiculă începe dezvoltarea tulpiniței, care se va îndrepta în sus (geotropism negativ) ieșind la suprafața solului.

Și de aici începe povestea plantei care pleacă de la pământ la cer.

De fapt vom porni invers. Am văzut cum factorii interni și externi influențează germinarea și creșterea plantelor. Am numit lumina ca fiind un factor important, dar nu indispensabil. Lumina însă provine de la soare, iar aceasta transportă cu ea circa 2 calorii pe centimetrul pătrat. Bine, solul valorifica 0,5 calorii, cam un sfert. Dar numai Soarele influnețează germinația?

Timp de mii de ani omul a trăit în armonie cu natura, cu ritmurile multiple ale naturii. În tot acest timp, omul a căutat să înțeleagă natura schimbărilor din jurul lui și modul cum acestea îi influențează viața și cum aceste schimbări influențează viața animalelor și a plantelor.

Simțurile ascuțite, atenția trează, spiritul deschis, observarea precisă a naturii, a lumii animalelor și a plantelor, au făcut din strămoșii noștri adevărați ”maeștri ai momentelor favorabile”.

Principala cauză a pierderii acestei cunoașteri ancestrale a constituit-o faptul că tehnica și medicina modernă au oferit ”soluții rapide”. Observarea și respectul ritmurilor naturii au devenit inutile. Chiar dacă astăzi pare că individul nu poate influența regenerarea mediului, a fi o picătură în oceanul schimbării face mai mult decât a rosti vorbe mari și goale.

Mugur Pop